Definiția statului presupune, pe lângă organizarea internă cu tot ceea ce înseamnă acest lucru (Cod Civil, Cod Penal, Lege Funciară, Justiție etc), și existența unei politici externe, care să ancoreze țara într-un păienjeniș de relații care să asigure stabilitatea și progresul națiunii. E cam limbă de lemn, dar aceasta este realitatea. Să vedem, deci, care sunt mesajele de politică externă ale României, cine le dă, cum sunt primite și, ca extensie, cum s-a petrecut acest lucru în trecut.
Principatele Unite și mai apoi:
Primul ministru al afacerilor străine ale tânărului stat român apărut pe hartă la 1859 a fost marele poet Vasile Alecsandri. Acesta a lansat primul mesaj extern ale Principatelor Române, și anume recunoașterea Unirii de către Marile Puteri și, în primul rând, de puterea suzerană, Imperiul Otoman. Acest fapt se petrece efectiv în 1861, cu ocazia vizitei domnitorului Cuza la Istanbul, atunci când sultanul se declară de acord cu faptul că Muntenia și Moldova au pus la conducerea statului un singur domn, fapt care contrazicea flagrant condițiile stabilite după Războiul Crimeii. Dar, acest lucru era recunoscut doar pe perioada mandatului lui Cuza, după terminarea acestuia, vremelnica unire urmând a fi din nou desfăcută.
Prin lovitura de stat de la 1864, domnitorul încearcă să preia puterea pe viață, dar chiar și așa, Unirea ar fi fost recunoscută doar pe durata vieții sau a perioadei în care „Domnul Unirii” s-ar fi aflat în fruntea bucatelor. Lucru reușit de Ioan Grigore Ghica, cel care conducea „externele” în acel moment. Totuși, „Monstruoasa Coaliție” formată din conservatori și liberali realizează pericolul desfacerii Unirii și negociază aducerea pe Tron a unui domnitor străin. Asta, după înlăturarea lui Cuza, silit să abdice sub amenințarea armelor. Apropo, actul său de abdicare nu este nul și neavenit, exact ca și al Regelui Mihai? În fine, ministrul responsabil cu afacerile externe, Ion Ghica, negociază cu Carol de Hohenzollern, și astfel, unirea principatelor era recunoscută definitiv de Austria, Germania, Franța, Imperiul Otoman și, în final, chiar și de Rusia. Trebuie precizat că noul stat nu era încă independent de facto, ci tot un stat vasal Imperiului Otoman, chiar dacă turcii nu mai jucau niciun rol pe scena politică românească. Singura lor pretenție era ca Mica Românie să fie un stat neutru și să nu admită prezenta trupelor străine pe teritoriul său. Adică, să fie un no man’s land. Pe urmă, a urmat Kogălniceanu, care a împins practic România în Războiul de Independență și, în final, la recunoașterea independenței sale ca stat suveran și independent.
Nu mai continui cu enumerarea de nume și de reușite, dar menționez că toți miniștrii de externe ai României de dinainte de 22 decembrie au fost patrioți și au făcut tot posibilul pentru ca țara să fie admisă la masa negocierilor și să conteze atunci când se punea problema războaielor sau a modificărilor teritoriale. Până și Ana Pauker, de exemplu, Stalin cu fustă, așa cum i se spunea, s-a opus vehement cooperativizării, fapt care a atras după sine căderea ei în dizgrație și, ulterior, demiterii ei. Chiar cei considerați trădători, ca „Ică” Antonescu sau Gheorghe Tătărăscu, au făcut tot posibilul pentru recuperarea Ardealului de Nord-Vest, mai întâi de la unguri și mai apoi de la ruși.
După 1989
Nu o să fac nimănui hatârul de a-l considera barem de valoare mediocră. Ce poți să zici despre infractorul Severin sau despre yesman-ul de excepție numit Cioroianu? Primul s-a apucat să prezinte scuze guvernului german pentru abuzurile comise împotriva etnicilor nemți după Al Doilea Război Mondial. Cine l-a pus s-o facă? Dar de ce să nu ne ceară scuze germanii pentru bombardarea Bucureștiului pe data de 23 August 1944? Cât despre marele istorice liberal numit Cioroianu și dialogul său cu dna Condolezza Rice, ce ar mai fi de spus? Un singur cuvânt, acela „yes”, plus tremurături și lacrimi de emoție la ambii ochi. Dar, să ajungem la ultimii doi. Trecând peste faptul că înainte Ministrul de Externe era o personalitate și că mandatul său era rareori pus în discuție, ce sa spui de Aurescu sau de Comănescu? Ce obiective au ei? Care este sau a fost cartea albă a mandatului acestora? Bun, suntem în Uniunea Europeană și în NATO și nu discut eu acum dacă acest lucru este bun sau nu, rămâne ca istoria și viitorul să decidă asupra acestor aspecte. Dar, ce inițiative avem? Ungurii au inițiative, cehii, așijderea, ce să mai zicem de polonezi? De ce ne mirăm sau chiar ne supărăm atunci când nimeni nu ne bagă în seamă?
Suntem a șaptea țară a Uniunii și nu contăm decât ca iobagi, piață de desfacere sau loc de depozitarea a deșeurilor. Așa va fi și în continuare dacă nu ridicăm capul. Culmea, deși Bogdan Aurescu a avut o inițiativă bună, și anume strângerea legăturilor cu românii de afară și chiar au fost destule forumuri, expoziții și inițiative culturale cu Ambasadele și cu fundațiile culturale din străinătate, acest lucru a rămas necunoscut marelui public. Dar, cu o floare nu se face primăvară. Efectiv, trăiesc cu impresia că noi nu avem ministru de externe, că nu avem niciun fel de politică externă și că, în general, politica noastră, inclusiv cea externă, este făcută din alte locuri. Ce este și mai ciudat este faptul că nu văd nici măcar soluția numirii unei personalități fără echivoc. Care ar fi aceea?